La nouă seara, am aflat că Ionela a fugit de acasă. A plecat, fără să spună unde se duce, fără să-şi ia geanta şi, mai ales, fără niciun ban la ea. Iniţial, soră-mea a crezut că a plecat la neamurile noastre din sat, şi nu s-a alarmat prea tare, dar când a căzut întunericul şi nu a zărit-o prin casă i s-a făcut frig la inimă şi a dat iama la telefon. Niciuna dintre rudele noastre din Flutura nu o întâlnise, la fel cum nici vecinii sau colegii ei de clasă nu o văzuseră. Darămite profesorii, pentru că în ziua aia Ionela nu a fost la şcoală. Auzind asta, pe soră-mea au trecut toate apele şi s-a scurs neputincioasă pe un scaun fără un picior, de pe care s-a prăbuşit pe podea, de unde a sărit ca arsă în picioare. Era ora şapte seara şi fata ei nu era acasă. Începu să o frigă în spate. Prin cap îi roiau cele mai negre gânduri. Oare nu a răpit-o cineva?
