Convertiri
În 1987, la New York, au participat la o conferință internațională pe care am organizat-o pe vremea când lucram la Foreign Policy Research Institute. După 1980, cei doi au urmat căi (doar parțial) diferite. Mihailo Markovici s-a apropiat tot mai mult de Slobodan Miloșevici și de soția acestuia, Mirjana Markovici (coincidență de nume), până la punctul în care a devenit, în anii ’90, vicepreședinte al Partidului Socialist și ideolog oficial al populismului etnocentric. Devenise imposibil dialogul cu el. Fusese, în 1985, unul dintre autorii Memorandumului SANU (Academia de Științe a Serbiei), document emblematic al naționalismului radical. Vedea pretutindeni agenți albanezi, conspirații catolice, intrigi germane.
Svetozar Stojanovici a mers în direcția simbolizată de scriitorul Dobrica Ciosici (1921-2014), a ajuns chiar consilier al acestuia în momentul în care tribunul naționalismului sârb ajungea președinte. Revista Praxis International a capotat exact din aceste rațiuni: Stojanovici a încercat să impună o linie favorabilă agendei intelectuale auto-victimizante reprezentată de Ciosici, alți membri ai comitetului redacțional (în primul rând gânditoarea politică Seyla Benhabib, pe atunci profesoară la Harvard, apoi la Yale) s-au opus. Pe Svetozar l-am reîntâlnit în 2007, la conferința „Stalinism Revisited” ținută la Washington. Contribuția sa poate fi citită în volumul pe care l-am editat, apărut în 2009 la Central European University Press (Stalinism Revisited. The Establishment of Communist Regimes in East-Central Europe). Era obosit, regreta multe lucruri. Am stat îndelung de vorbă, l-am întrebat despre Miloșevici, dacă îl considera pe acesta un naționalist radical. Mi-a răspuns: „A fost un oportunist radical”.
Markovici și Stojanovici au întruchipat cândva o promisiune umanistă, o tentativă de resuscitare a spiritului critic. Au cedat apoi, au pactizat, au contribuit (cu intensități diferite, mă grăbesc să o spun) la constituirea și legitimarea unui distructiv discurs naționalist (Stojanovici mult mai prudent, mai nuanțat). Profesioniști ai dialecticii, găseau scuze dialectice pentru atâtea aiuritoare salturi mortale. Alții nu au făcut-o: de pildă, Ljubomir Tadici (1925-2013), și el membru al grupului Praxis, tatăl președintelui sârb Boris Tadici (cu mandat prezidențial între 2004-2012). Ori Zagorka Golubovici (n. 1930). Ori Aleksa Djilas.
Destinul post-1989 al disidenților din Europa de Est este un subiect, nu o dată, derutant...