Numărul de locuri disponibile pentru fiecare stat a făcut obiectul negocierilor la întocmirea tratatelor europene: Tratatul de la Nisa a stabilit un cadru inițial în 1995, urmat de Tratatul de la Lisabona care a intrat în vigoare în 2009. Acesta din urmă a fixat la 96 numărul maxim de locuri pe care le poate ocupa un stat și la șase numărul minim al acestora.
Tratatele succesive de aderare semnate la aderarea noilor state la Uniunea Europeană oferă oportunități de ajustare a distribuției. Toate guvernele țărilor membre trebuie să consimtă în unanimitate la orice modificare.
În mod logic, statele cu populație mai mare au un număr total mai mare de europarlamentari. Germania este astfel cea mai reprezentată țară, înaintea Franței, Italiei și Spaniei.
Dacă proporționalitatea simplă ar fi singurul factor determinant, țările cel mai puțin populate ar avea o reprezentare deosebit de slabă în Parlament – sau chiar zero – și nu ar putea contracara „statele mari”. Acesta este motivul pentru care numărul de locuri urmează un principiu al „proporționalității degresive”.
Acest principiu își are originea în crearea strămoșului UE, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, în 1952. Belgia, Țările de Jos și Luxemburg, mult mai puțin populate decât vecinii lor germani sau francezi, obțineau garanția de a avea un număr mai mare de locuri decât simpla reprezentare proporţională.
Acest sistem are ca rezultat o „supra-reprezentare” a statelor mici în raport cu populația lor: din punct de vedere al numărului de deputați pe cap de locuitor, statele cel mai puțin populate sunt mult mai bine dotate decât vecinii lor „mari”. Cu cinci europarlamentari în total și cu o populație de 540.000 de locuitori, Malta va avea în 2024 mai mult de un europarlamentar la 100.000 de locuitori. Există, de asemenea, 0,9 deputați la 100.000 de locuitori în Luxemburg și 0,7 în Cipru. În schimb, Germania, Franța, Italia, Spania și Polonia au doar 0,1 deputați la 100.000 de locuitori.
Numărul de locuri în Parlamentul European a crescut în urma extinderilor Uniunii. De la 78 în 1952, a crescut la 567 în 1994, apoi la 705 în 2021. Tratatul de la Lisabona prevede că numărul total de europarlamentari nu poate depăși 751 – inclusiv președintele Parlamentului. Până în 2009, Tratatul de la Nisa a stabilit acest prag maxim la 732 de deputați.
Această regulă a fost anulată pentru scurt timp în 2009, când locurile de observator alocate Bulgariei și României au fost transformate în locuri de deputați, calitatea lor devenind efectivă. Până la alegerile europene din iunie 2009, Parlamentul European avea 785 de deputați.
În 2020, Regatul Unit a părăsit Uniunea Europeană. Odată cu el, 73 de europarlamentari britanici au părăsit băncile Parlamentului European.
Unele dintre aceste locuri au fost lăsate libere în mod deliberat pentru a planifica viitoarele extinderi ale Uniunii Europene. Douăzeci și șapte de locuri au fost realocate altor state considerate subreprezentate în raport cu populația lor: Franța și Spania au obținut câte cinci.
