Extraordinar de revelatoare și superb documentată, cartea Eroi și victime de Maria Bucur (Indiana University Press, 2009) analizează modul de folosire și abuzurile memoriei în România secolului XX, înaintea, în timpul și după comunism. Mai mult decât atât, volumul demonstrează cât de legate au fost una de cealaltă experiențele totalitare din istoria acestei țări. Punând accentul pe probleme ce țin de comemorarea celor două războaie mondiale, Maria Bucur, care este titulara catedrei Hill de istorie est europeană în cadrul Universității Indiana, examinează relația dintre memorie, identitate, supraviețuire și căutarea recunoașterii experienței traumatice individuale.
Unul dintre cele mai vizibile efecte ale prăbușirii regimurilor comuniste a fost resurecția memoriei. În timp ce leninismul a fost în mod programatic un regim al amneziei, cu alte cuvinte, o dictatură mnemofobică, postcomunismul a fost dominat de o abundență impresionantă a mărturiilor, memoriilor, documentelor, de cele mai multe ori publicate fără a se ține cont de rigoarea științifică, de veracitatea și plauzibilitatea istorică a acestora. O asemenea situație face ca o serie de întrebări să fie extrem de actuale: Cum modelează memoria și memorializarea comunitățile politice? Există o modalitate prin care se poate crea o memorie europeană comună, mai ales una fundamentată pe o serie de probleme esențiale? Care este relația dintre memorie, comemorare și ritualuri controlate de stat? Care, când și de către cine sunt mobilizate resurse pentru a genera și consolida legitimitate, autoritate, prestigiu și influență? În ce context solidaritățile anamnestice (un termen propus de istoricul Dan Diner) pot asigura continuitatea de experiență între generația care a trăit o traumă și cea care doar a învățat despre aceasta? Cum putem evita cultivarea unor memorii care sunt bazate pe uitare deliberată a suferinței unor colectivități care la un moment dat în istoria lor erau sortite exterminării? Cum poate fi postmemoria construită, dezvoltată și îndrumată într-o direcție democratică, în contrapondere la perpetuarea discursurilor ce promovează ranchiuna, răzbunarea și resentimentul?
Acestea sunt întrebările neliniștitoare care preocupă întreg spațiul postcomunist. Stau mărturie pentru acest lucru dezbaterile din Polonia legate de rolul etnicilor polonezi în masacrul de la Jedwabne și în pogromul de la Kielce (ambele evenimente au fost studiate exemplar de Jan T. Gross). Controverse similare au erupt periodic în România, mai ales în ceea ce privește responsabilitatea statului român pentru Holocaustul în care sute de mii de cetățeni evrei și zeci de mii de cetățeni rromi au murit în condiții groaznice.
Așadar, un astfel de subiect deține o calitate de urgență intelectuală și politică. Una dintre chestiunile identificate de Maria Bucur ca fiind cele mai problematice în societățile postcomuniste este chiar această angoasă înrădăcinată în prelungirea autovictimizării, inflația de mituri și în inabilitatea de a asuma erorile trecutului într-un mod demistificator.
Ar fi greu să negăm faptul că noile narațiuni democratice înseamnă respingerea sistemului de credință comunist, care își are originea în rememorarea autojustificatoare și mincinoasă a principalelor evenimente și semnificații ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe de altă parte însă, Maria Bucur observă judicios ambivalența actualei căutări a adevărului istoric: "Lumea democrațiilor postcomuniste se dovedește totuși mult mai complicată și non-democratică decât pretind actualele elite politice atunci când se pune problema rememorării victimelor războiului. Modul în care aceste discursuri comemorative se vor schimba în următorii ani va indica felul în care rememorarea pan-europeană a celor două războaie europene poate deveni un efort non-antagonistic local și continental. Pentru moment, tensiunea dintre aceste niveluri de încadrare a tragediei celui de-Al Doilea Război Mondial lasă foarte puțin loc pentru a imagina un spațiu al reconcilierii” (p. 17). Acesta este un avertisment înțelept de care ar trebui să ținem seama
Maria Bucur își exprimă puternice îndoieli privind validitatea euristică a conceptului de memorie colectivă, preferând să își îndrepte atenția asupra interacțiunii dintre memoriile oficiale și cele vernaculare. Pentru ea, memoria socială pare să fie un concept mai potrivit și cuprinzător. Volumul acoperă într-un mod profund și pertinent aproape un secol de istorie a României. Primul capitol se oprește asupra perioadei de dinainte de Primul Război Mondial. Al doilea accentuează catastrofa de pe frontul de Est, procesele de comemorare presupuse de cultul tradițional al morților. Capitolul trei analizează încercările noului stat, România Mare, de a organiza comemorările ca un ingredient pentru continuarea construcției și omogenizării naționale. Capitolul patru examinează politicile comemorării în România interbelică. Capitolul cinci discută comemorarea războiului și propaganda de stat în timpul celor două dictaturi (fascistă și comunistă). Un capitol special este dedicat discursurilor victimizante care combină auto-compătimirea cu auto-glorificarea, și care instituie și perpetuează astfel uitarea despre victimele grupurilor etnice și sociale persecutate. Capitolul final pune accentul pe dilemele postmemoriei în România postcomunistă. Per total, volumul este un tur de forță istoriografic, o lectură convingătoare impresionant argumentată. Cartea de față este așadar o contribuție semnificativă la un domeniu în permanentă expansiune care analizează subiectivitatea, intimitatea și experiențele individuale în contextul unor evenimente catastrofice.
Cercetând modul în care românii (inclusiv istorici importanți) sunt implicați în omiterea, în locul unei confruntări a ceea ce ei consideră episoade potențial rușinoase ale trecutului perpetuu "nedrept" al istoriei țării, Maria Bucur propune o rectificare necesară și invită la obiectivitate și luciditate. Volumul deconstruiește varii discursuri autovictimizatoare și insistă asupra necesității ca românii (sau polonezii, ungurii, croații) să depășească auto-glorificări și martirizări fanfaronarde.
Depășirea traumei trecutului nu poate fi realizată în absența unei asumări colective, a recunoașterii vinovăției și a exprimării compasiunii pentru victime. Există deja câțiva pași importanți care s-au făcut pentru asumarea moștenirii celor două totalitarisme gemene: studiul Holocaustului a devenit materie opțională în licee. Există oficial o Zi Memorială a Holocaustului. În mod similar, președintele României, Traian Băsescu, a numit o comisie de analiză a dictaturii comuniste și și-a cerut în mod public scuze, în numele statului român, victimelor represiunii comuniste. Cu toate acestea, sfera publică este încă bântuită de memorii neasumate, de refuzul unor intelectuali de a accepta magnitudinea masacrelor antisemite, și chiar de eforturi de a-l prezenta pe Ion Antonescu drept erou. Negaționismul este prezent totodată în încercările de a descrie regimul comunist, mai ales perioada Ceaușescu, drept o expresie a emancipării naționale. De fapt, Monica Lovinescu, un intelectual critic marcant, a afirmat că moștenirile fasciste și comuniste au fuzionat, în timpul lui Ceaușescu, într-un conglomerat ideologic toxic pe care eu l-am numit barocul stalino-fascist...
