Problemele amintite mai devreme, inclusiv reîntregirea țării prin revenirea Basarabiei și depășirea ficțiunii staliniste a unui stat moldovenesc, sunt intim legate de evoluțiile politice, economice și sociale din România. Am să încerc să tratez într-o manieră cât mai succintă și lipsită de patimă partizană natura schimbărilor petrecute în România din decembrie 1989 încoace. Mai întâi, eu sunt convins că revolta populară de la Timișoara, ca și explozia socială de la București care au dus la prăbușirea regimului Ceaușescu au fost expresii ale unei profunde și justificate nemulțumiri de masă. A fost vorba de o revoltă anticomunistă spontană, căreia i-a lipsit însă un stat-major și un program bine închegat (elemente-cheie pentru transformarea revoltei în revoluție). Tocmai din cauza acestor absențe, a fost posibilă resuscitarea birocrației de sorginte comunistă și transfigurarea ei manipulativă în ceea ce se numește Frontul Salvării Naționale. Precaritatea și lipsa de mijloace logistice a opoziției abia reconstituite au fost abil exploatate de către travestiții neocomuniști autohtoni, specializați în organizare și în trucaje propagandistice.
Partidele istorice au fost constant denunțate pentru o pretinsă lipsă de patriotism, iar liderii lor au fost sistematic denigrați în paginile publicațiilor frontiste. Continuând mentalitatea comunistă, Frontul și-a instituit propriul monopol asupra mediilor electronice și în primul rând asupra televiziunii. Campania electorală a FSN-ului înaintea alegerilor din mai 1990 a fost dominată de teme populiste, de făgăduințe irealizabile menite să atragă un vot facil din partea unui electorat debusolat, dezabuzat și dezinformat. În același timp, opoziția a traversat o perioadă de dificilă maturizare și expansiune electorală, realizând, treptat, că în România există noi generații care știu prea puțin despre veritabilele tradiții ale culturii politice naționale. Relativa lipsă de atracție a partidelor democratice în rândurile multor tineri a dus la formarea unei opoziții extraparlamentare, a cărei principală expresie a constituit-o demonstrația maraton din Piața Universității. După invazia minerească din iunie 1990, devastarea sediilor partidelor și maltratarea atâtor activiști ai societății civile, părea că viața politică în România a revenit la punctul zero, adică se revenise la dominația abuzivă a unui singur partid.
În pofida repetatelor profesiuni de credință democratice, formula politică a președintelui Ion Iliescu și a premierului Petre Roman indica o fascinație cu un model autoritarist, egalitarist și populist, care nu putea decât întârzia apropierea de Europa. Ulterior, clivajul dintre președinte și premier s-a adâncit necontenit, ajungând la sfârșitul anului 1991 la punctul divorțului ireversibil. Acuzațiile îndreptate de „liderul național” al FSN împotriva grupului Iliescu au întrecut întru virulență orice a fost spus și susținut de către presa independentă și parlamentarii opoziției. Natura acestui conflict nu trebuie suprasimplificată prin referințe obsesive la factorii subiectivi: este limpede acum că Petre Roman reprezintă aripa moderat-reformistă a birocrației, câtă vreme Ion Iliescu răspunde așteptărilor și intereselor grupurilor conservatoare și chiar nostalgic-restauratoare. A patra mineriadă din septembrie 1991 a fost astfel o combinație de revoltă muncitorească, pe de o parte, și de provocare politică a unor zone oculte ale puterii, pe de alta. Înlocuirea lui Petre Roman a servit însă măcar dintr-un punct de vedere: extrem de ambițios și vanitos, fostul premier reușise să magnetizeze antipatii din toate direcțiile, inclusiv ale unor cercuri, altminteri legate de putere, precum grupările șovine și naționaliste.
Ce s-a întâmplat între timp cu opoziția? Partidele istorice și-au depășit inhibițiile inițiale și au reușit să devină prezențe reale în noua cultură politică românească. Din rândurile lor s-au ridicat personalități care vor juca neîndoios un rol semnificativ în următorii ani. Opoziția extraparlamentară a înțeles că într-o democrație lupta se duce în și pentru instituții, nu în afara și împotriva lor. Faza romantică a fost urmată de regrupări importante, precum în cazul formării mișcării Alianței Civice și, în vara lui 1991, a Partidului Alianței Civice. La ora actuală, numele unor Radu Câmpeanu, Corneliu Coposu și Nicolae Manolescu au căpătat autoritatea și credibilitatea necesară unor lideri politici democratici. Alegerile locale din februarie 1992 au reprezentat confirmarea urgentei coalizări a opoziției democratice din România. Formarea Convenției Democratice a fost elementul catalizator, pârghia fără de care România nu are cum să se sustragă logicii sterilizante a monologului. Așa cum se arăta în săptămânalul britanic The Economist, aceste alegeri pot fi privite ca o lovitură mortală dată hegemonismului impus de FSN. România a intrat astfel în faza unei vieți politice cu mai mulți parteneri, în care competiția este acceptată ca normală, iar victoriile nu sunt considerate drept eterne. Abia acum putem spune că este posibilă reluarea acelui stil democratic al cărui exponent neabătut a fost Iuliu Maniu. Desigur, există regretabile extremisme în viața politică din țară, există tendințe de isterizare xenofobă, dar ele îmi par a ține mai degrabă de periferia culturii civice care se construiește acum.
Chestiunea centrală este să se nască acel consens asupra binelui public, acea convergență de interese supreme care să garanteze sănătatea organismului politic național. În această direcție, trebuie spus, negarea continuității constituționale în raport cu ordinea politică precomunistă este un element perturbant. Să nu uităm: nu românii au impus abdicarea forțată a regelui Mihai I în decembrie 1947, ci puciștii comuniști conduși de Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Ana Pauker și Emil Bodnăraș. Ar fi deci absolut normal să se reconsidere acel act abuziv și să se gândească formele prin care statul constituțional român să-și regăsească identitatea originară. Numai printr-o opțiune democratică sinceră și perseverentă, prin respectarea drepturilor individului și protejarea minorităților, prin eradicarea moștenirii securist-comuniste și întronarea unei justiții independente, prin încurajarea pe toate căile a liberei întreprinderi și a inițiativei private, prin înflorirea unei societăți civile dinamice și încrezătoare în sine, România va fi pe deplin parte reală a pluralismului european. Orice altă opțiune ne va izola și ne va condamna la o lamentabilă regresiune în provincialism, autarhie și alte dureroase rătăciri.
