În cele 3-4 seri cât am citit capodopera lui Sándor Márai (1900 – 1989), Portretele unei căsnicii, Curtea Veche, 2024, două regrete mi-au umbrit bucuria lecturii: că romanul ungurului se citește pe nerăsuflate și iată-iată îl duc la bun sfârșit, și că marele Lev Tolstoi – nu atât autorul lui Anna Karenina, cât cel care va da, în ultimii săi ani de viață, Sonata Kreutzer și Diavolul –, așa și n-a apucat să-l cunoască pe scriitorul care-l continuă în mod magistral, după cum observă și The Daily Beast: „La fel ca Tolstoi, Márai surprinde cu un talent desăvârșit micile nuanțe care definesc o căsnicie. Și tot ca Tolstoi, are geniul de a diseca diferențele mărunte care separă straturile societății”.
Ar fi o impietate să rezum aici ditamai romanul de circa 400 de pagini, dacă nu cumva s-ar fi cuvenit să-l transcriu, tous cout, frază cu frază – la fel cum pictorii fac ucenicie, prin marile galerii, copiind tablourile vechilor maeștri. Redactat la persoana întâi singular, doar că de fiecare dată alta, în cele patru părți ale romanului – prima soție a industriașului Peter, Ilonka povestește în Partea întâi cum e să ai o „căsnicie burgheză” cu un bărbat pe care așa și nu-l poate „citi” până la capăt, iar atunci când descoperă o panglică mov în portofelul acestuia, află că inima soțului ei aparține unei alte femei („...unul purtase medalionul cu fotografia celuilalt, iar celălalt purtase în compartimentul secret al portofelului bucățica mov pe care o tăiase din panglica amuletei. Și unul dintre ei se căsătorise, mă luase de soție pe mine, și nu fusese niciodată al meu cu adevărat, fiindcă cealaltă îl aștepta.”); în Partea a doua, vine rândul lui Peter să-și spună povestea cu prima soție, Ilonka („N-am avut destul curaj cu femeia care m-a iubit, n-am putut să-i accept tandrețea, era jenant (...), pentru că era o persoană diferită de mine, o mic-burgheză...”), apoi cu cea de-a doua, Iudita Aldozo, fosta slujnică din casa părinților săi de care se îndrăgostește la prima vedere („Pentru ea, eu îmi dădusem situația socială, relațiile civile, familia și pe femeia care mă iubea. Ea nu dăduse nimic pentru mine, dar era gata de orice sacrificiu.”); în pat cu un iubit tânăr, într-o cameră de hotel la Roma, Iudita face din noapte zi povestindu-i acestuia cum a ajuns, din fată în casă, stăpâna acesteia („...nu l-am iubit niciodată. A fost o vreme când eram îndrăgostită de el, dar îndrăgostită doar pentru că nu trăiam cu el. (...) Nu voiam să se simtă bine când se culca în patul meu. Nu mă puteam hotărî să-l fac să se simtă bine cu mine. Deși el, săracul, a făcut totul, a sacrificat totul pentru mine.”); în fine, ultimul iubit al Iuditei, fostul baterist ajuns să lucreze într-un bar de noapte din New York, rezumă în Epilog atât povestea de dragoste, așa cum o auzise de la Iudita Aldozo, cât și vremurile ce li s-au dat, înainte și după „Eliberarea” din 1945 („...erau mai multe feluri de țări. (...) cea veche fusese țara stăpânilor, iar acum era alta, nouă, a poporului. Dar țara mea, a mea, personală, unde era?”), și tot el, „proletaru’ îmouțit” îl scoate din scenă – și din bar, noaptea târziu – pe Peter, „așa cum numai bărbații care s-au întins sub pătură cu aceeași femeie știu să mărșăluiască împreună. Fiindcă vezi tu, asta e democrația adevărată” –, romanul e un fel de tetraevanghel din care, dincolo de liniile de subiect răsucite în toate părțile și împletite iscusit ele înde ele, se pot decupa nenumărate fraze de-o frumusețe aparte, adevărate aforisme unele. În cele ce urmează, câteva fraze „ce spun totul”, fiecare cu alineat:
„Și eu avusesem guvernantă, însă de exemplu, la noi guvernanta făcea baie second-hand, adică se spăla în aceeași apă în care mă spălasem și eu.”;
„Un burghez se afirmă până la moarte. Un aristocrat s-a afirmat când s-a născut.”;
„Lumea noastră e omul pe care-l iubim”;
„Noi [femeile] știm esența lucrurilor. Ei [bărbații] cunosc noțiunile. Astea două deseori nu sunt identice.”;
„A încercat să-ți potolească sentimentele cu ajutorul rațiunii. E ca și cum ar încerca cineva, prin cuvinte și prin argumente, să convingă o dinamită să nu explodeze.”;
„Așa trăiam. Fiecare dintre noi aștepta câte ceva: soacră-mea moartea, soțul meu pe Iudita Aldozo, iar eu, ca moartea sau Iudita Aldozo sau altă întorsătură constrângătoare a vieții să hotărască în sfârșit ce va fi cu mine și cui îi aparțin...”;
„Trebuie să creăm dintr-o singură persoană instrumentul muzical care poate interpreta toate melodiile.”;
„Deci, cu prima soție, problema a fost că aveam ritmuri de viață diferite. (...) Trăiam ca într-un manual de bune maniere.”;
„Femeia asta a știut din prima clipă că-l întâlnise pe omul care avea să aibă o influență hotărâtoare asupra vieții ei. Și eu am știut, dar am preferat să vorbesc despre altceva.”;
„În jurul unui bărbat avut se dansează exact aceeași horă ca în jurul unei femei frumoase.”;
„În dragoste, orice femeie e puțin ca o servitoare, dacă ar putea, orice femeie și-ar scrie scrisorile de dragoste pe foi de hârtie cu flori presate multicolore (...)”;
„Ce să fi făcut ele în ceasurile acelea, când una putea fi sigură că mă pierduse, iar cealaltă avea toate motivele să creadă că a câștigat războiul propriu și tăcut pe care-l purtase ani și ani?”;
„Iudita l-a luat [examenul] mereu cu brio – însă împreună, l-am picat.”;
„Niciodată nu îndrăznim să ne micșorăm obiectul dorinței la scară umană. Deja trăiam împreună, (...) deja eram oameni unul pentru celălalt, eu bărbat și ea femeie, (...) și ea mai dorea totuși să mă vadă așa cum eu nu mă văzusem niciodată pe mine însumi.”
Mă opresc aici, nu înainte de a vă recomanda o dată în plus – niciodată nu e în plus! – Portretele unei căsnicii, roman „strălucitor [prin care] Márai dă voce unei lumi dispărute ca într-un cor antic ce intonează o odă și în același timp un manifest” (The New York Times).
6 ianuarie ’25
