Ăsta da, noroc: să citești pentru prima oară Le Petit Prince în limba în care a fost scris – și încă, la vârsta micului prinț! Sau, de la celălalt capăt: să înveți franceza odată cu Le Petit Prince, iar la capătul poveștii să constați că nu doar vocabularul ți s-a îmbogățit, ci și – mai cu seamă! – simțirea propriu-zisă, într-un fel pe care nici o altă materie de învățământ n-a făcut-o până atunci și nici n-are s-o facă de-acum înainte, în cei zece ani de studii medii. Eram elev la Școala nr. 1 din Chișinău, actualmente Liceul „Gheorghe Asachi”, făceam 8 ore de franceză pe săptămână, iar prin clasa a 7-a? a 8-a? manualul nostru de franceză – pentru școlile cu predare în limba străină – ne propunea un fragment din capodopera lui Antoine de Saint-Exupéry. Dintr-odată, materia de studii – suntem în anii ’70 ai secolului trecut; până atunci, învățasem la școală despre Pavlik Morozov și tot felul de pionieri-eroi, întotdeauna gata să se jertfească în numele măreței cauze leniniste; apoi despre ilegaliști, partizani ș.a.m.d., care mai de care mai devotați patriei socialiste – vorbea despre prietenie, dragoste, singurătate, „îmblânzire”, moarte (sic!) etc., și asta într-un limbaj firesc, fără nicio încărcătură ideologică. Dacă-i adevărat că franceza este limba iubirii, atunci Le Petit Prince e mai mult decât un manual, de ce nu? – chiar evanghelia (cea de a cincea, necanonică) însăși: „– Si quelqu’un aime une fleur qui n’existe qu’à un exemplaire dans les millions et les millions d’étoiles, ça suffit pour qu’il soit heureux quand il les regarde”; nici mai mult, nici mai puțin – o rugăciune a inimii: „on ne voit bien qu’avec le cœur. L’essentiel est invisible pour les yeux”.
Dacă-mi amintesc bine, Micul Prinț – tot pe atunci, citit și în limba maternă (în traducerea lui Igor Crețu? Alexandru Cosmescu? acum n-aș putea spune), și în rusă – a fost prima carte pe care o voi lua cu mine în viață, și de care nu m-am despărțit niciodată. La un moment dat, mi s-a propus chiar s-o traduc în română, pentru Editura Hyperion – pe la începutul anilor ’90, cred, după apariția Levitații-lor deasupra hăului –, ceea ce m-a umplut de mândrie (până la cer!) și m-a speriat cu asupra de măsură; firește, nu eram pregătit să transpun o astfel de scriere – mistică & laică, în egală măsură – într-o română (de la E.M. Cioran citire: „De toutes les langues que je connais, la nôtre est indéniablement la plus poétique”) ce-ar rezona cu originalul, și care să le vorbească pre limba lor copiilor și adulților de la noi, cum nu sunt pregătit nici astăzi, când am în spate câteva mii de pagini traduse din franceză. Fiindcă nu textul propriu-zis trebuie transpus, ci retrăită – „la cea mai înaltă tensiune”, vorba poetului – starea de epifanie. Care nu-i levitație, ci Înălțare; în alți termeni, ridicarea la putere.
Scris la New York, în 1943, și publicat în Franța, la Gallimard, abia în 1946, așadar postum, Le Petit Prince e de departe cea mai cunoscută operă a scriitorului-pilot Antoine de Saint-Exupéry (1900 – 1944), și totodată una dintre cele mai vândute cărți din lume, tradusă în peste 60 de limbi, și totuși singulară (în ciuda unor remake-uri, de-ar fi să citez Le petit prince retrouvé, al lui Jean-Pierre Davidts, tradus în română de Doina Ioanid, Întoarcerea micului prinț, Cartier, 2004; fără a uita nici de Micul Print al lui Șerban Foarță, Art, 2008); bref, o epifanie/evanghelie de dragul căreia merită să înveți franceza doar ca s-o poți citi în original nu atât în litera, cât în spiritul ei, tot așa cum de dragul lui Mozart sau Beethoven înveți vioara și/sau pianul, dar mai cu seamă muzica.
Dintre numeroasele versiuni românești (una dintre ele, semnată de Domnița Gherghinescu-Vania, se intitula Prințișorul; din pasa aceleiași traducătoare, capodopera lui Alain-Fournier, Le Grand Meaulnes, va intra în conștiința publicului românesc drept Cărarea pierdută), cea a Ioanei Pârvulescu, Micul Prinț, Arthur, 2020, m-a cucerit fără drept de apel; așa că v-aș îndemna să faceți cunoștință cu insolitul petit bonhomme, ivit din senin în Capitolul II al cărții, pre limba mult îndrăgitei romanciere & eseiste de la București:
(Ceea ce nu înseamnă că am renunțat cu totul la ideea de a propune, la rându-mi, o versiune românească a Evangheliei de la Antoine de Saint-Exupéry; îmi va fi dat oare s-o fac vreodată?!...) Iar la capătul lecturii, că o veți face în original sau în oricare altă limbă, să rămâneți cu convingerea, aceeași pentru toată lumea, din toate timpurile:
„Tu deviens responsable pour toujours de ce que tu a apprivoisé.
Europa Liberă Moldova este și pe Google News. Abonează-te
