„Un asemenea coșmar nu putea bântui decât un poet ca Ion Caraion. Și nu doar o noapte, ci toată viața. Zi de zi. Zi și noapte. Cum viața poetului a fost una de coșmar, poezia sa nu putea fi străbătută decât rareori de o rază de lumină. Când înseninarea se întâmplă, dacă privești mai atent raza respectivă, ea pare mai degrabă lama unui pumnal de pe care sângele nu s-a șters definitiv. Sisif al beznelor, poetul s-a condamnat la a muta putreda cetate, de la temelii, doar-doar, cândva, cetatea va arăta altfel. O aventură sortită de-a pururi eșecului, căci poeții n-au mutat niciodată cetatea, în schimb ea a reușit, nu o dată, să-i mute. Și nu doar «mai departe», ci, în mod tragic, chiar mai departe de ei înșiși”, scrie Dorin Tudoran în prefața antologiei Ion Caraion, Polen căzut pe nicio fericire. Poeme alese de Dorin Tudoran, Cartier de colecție, 2024.
Gestul poetului Dorin Tudoran – cel ce la rându-i a încercat să mute „putreda cetate”, drept care și-a plătit curajul cu exilarea în SUA, în 1985! –, de a-l aduce pe autorul Cântece-lor negre spre el însuși, și prin asta mai aproape de noi, este cu atât mai temerar, cu cât disidentul de altădată antologhează un poet – indiscutabil, major! – care s-a pus „«de bunăvoie» la dispoziția celei mai întunecate părți a Cetății”, după ce că – recunoaște Ion Caraion –„nu mai aveam nimic pe lume, după ce am fost închis, după ce mi s-a confiscat opera, după ce mi s-a spus că va fi arsă (...), după ce am fost osândit, un moment de tragic impas m-a transformat (...) în ceea ce-mi fusese vreodată mai odios”. Nu se putea un mai potrivit – până la tare! ca să reiau un titlu celebru – antologator decât Dorin Tudoran, pe care „prietenia și generozitatea lui [Ion Caraion l]-au marcat profund”, și nimeni altcineva nu ar fi fost mai în drept să tranșeze: „Opera nu salvează omul, salvează doar opera (...). Opera lui Ion Caraion este, în opinia mea, una de primă mână. (...) Omul nu salvează opera, salvează doar omul (...) Dar omul cel bun poate să-l înfrunte pe omul cel rău din el”, căci, nu-i așa? „dincolo de o bolgie biografică sau alta, robustețea unei culturi se consolidează nu prin excludere, ci prin includere”.
Cât despre opera poetică propriu-zisă – înglobând volumele antume Panopticum (1943), Omul profilat pe cer (1945), Cântece negre (1947), Eseu (1966), Dimineața nimănui (1967), Necunoscutul ferestrelor (1969), Cârtița și aproapele (1970), Cimitirul din stele (1971), Deasupra deasuprelor (1971), Interogarea magilor (1978), Dragostea e pseudonimul morții (1980), la care se adaugă, postum, Apa de apoi – poeme din exil (1991) și Poezii arestate (1999) –, memorabilă formula antologatorului: „Poezia lui Ion Caraion este asemenea epidermei celei mai subțiri – cea de sub braț – pe care au fost stinse nenumărate mucuri de țigară – Canal, Poarta Albă, Gherla, Aiud, minele de plumb de la Cavnic și Baia Sprie. Orice mișcare a mâinii de a pune pe hârtie un vers este comandată de o durere pe care nervii nu o pot uita, chiar dacă pielea pare oarecum vindecată. Pentru poet, «Niciun întuneric nu e deplin»”.
Recitindu-l acum, strâns între două coperte la patru mâini cu Dorin Tudoran, după ce că-l citesc cu regularitate de peste trei decenii (în paranteză fie spus, titlul Levitații deasupra hăului, 1991, face trimitere – ca de la ucenic la Maestru, cu deferență! – la Deasupra deasuprelor, 1971), îmi vine nespus de greu să închei această prezentare cu un poem anume; dacă o fac totuși cu Epitaf, e pentru că, de ani buni, îl știu pe dinafară, și tot mi-l mai spun în gând, iar și iar, ca pe-o mantră:
Epitaf
Din tot ce-am spus, din tot ce vrem,
rămâne-o lacrimă năucă
pe fundul vreunui vechi poem
care şi el o să se ducă
aşa cum altele s-au dus
şi-n urma noastră,-n urma lui,
răstoarnă paltini alt apus
prin ochii cine ştie cui
ca-ntr-un pahar de apă-n care
fântâna-ntreagă s-a târât
să-şi moară ultima răcoare
sau nici atât... sau nici atât...
23 decembrie ’24
