Alexandru Ioan Cuza rămâne una dintre cele mai marcante figuri din istoria României, un simbol al patriotismului și al luptei pentru unitate. Într-o perioadă istorică marcată de incertitudini și provocări, Cuza a fost omul care a transformat idealurile naționale în realitate, unindu-i pe moldoveni și munteni într-un singur stat – Principatele Unite. Prin dubla sa alegere de la Iași și București, la 24 ianuarie 1859, a devenit întruchiparea vie a Unirii, chiar și în condițiile unor compromisuri dictate de marile puteri.
Dubla alegere a lui Cuza a fost un act de curaj al națiunii române. În fața presiunilor externe și a compromisurilor impuse de Convenția de la Paris din 1858, poporul român a găsit soluția ideală: unirea sub un singur domnitor. Marile puteri doreau un stat divizat, cu două capitale, două guverne și două administrații, dar națiunea a ales altceva. Prin alegerea lui Cuza, românii au arătat lumii că unitatea este mai presus de orice piedică impusă de străini.
Cuza a înțeles că acest compromis era doar un început. Sub domnia sa, reformele care aveau să modernizeze țara au fost realizate cu fermitate. Chiar dacă a fost nevoit să recurgă la o lovitură de stat în 1864 pentru a-și continua proiectele, aceasta a demonstrat hotărârea sa de a pune interesele țării mai presus de orice.
Deși la începutul carierei sale politice se remarcase ca un spirit îndrăzneț, Cuza a devenit un moderat pragmatic, capabil să navigheze printre forțele politice diverse ale vremii. A fost un patriot devotat, preocupat de problema țărănească și inspirat de modelul bonapartist al unei conduceri ferme și reformatoare. În ciuda atacurilor și a presiunilor, a rămas neclintit în misiunea sa de a pune bazele unui stat modern.
Un exemplu de demnitate națională a fost vizita sa la Constantinopol, în 1860. Deși era doar un principe vasal, Cuza a refuzat să accepte o poziție de inferioritate. Ignorând scaunul pregătit lângă divanul sultanului, s-a așezat ca un egal, demonstrând că românii nu vor mai pleca fruntea în fața nimănui. Gesturile sale, aparent mici, au avut un impact imens în afirmarea demnității naționale pe scena internațională.
Cuza a fost artizanul unor reforme fundamentale care au pus bazele României moderne. De la secularizarea averilor mănăstirești și reforma agrară, până la modernizarea administrației și înființarea unor instituții de educație, domnia sa a fost o perioadă de transformări profunde. În pofida greșelilor umane – căci Cuza nu a fost perfect – dorința sa de a servi țara a fost incontestabilă.
Deși camarila care-l înconjura i-a pătat imaginea, el însuși a rămas un exemplu de onestitate. Nu a profitat de banii publici, iar în exil a trăit modest, refuzând să-și folosească poziția în scopuri personale.
Cuza a fost mai mult decât un domnitor – a fost un ziditor de țară. În memoria colectivă, el rămâne eliberatorul țăranilor și reformatorul care a dat o șansă României să se ridice din umbra marilor imperii. Chiar și în exil, Cuza a purtat în suflet dorul de țară, murind ca un domnitor care și-a iubit poporul mai presus de sine.
Numele său este sinonim cu unitatea, demnitatea și sacrificiul pentru națiune. Alexandru Ioan Cuza nu a fost doar un om al vremurilor sale, ci un model etern al ceea ce înseamnă să-ți slujești patria cu devotament și pasiune.
Astăzi, ne rămâne datoria de a păstra vie amintirea acestui mare lider, ca un exemplu pentru noi toți. Așa cum Cuza a luptat pentru unitate și progres, și noi avem datoria să continuăm să ne iubim și să ne apărăm țara, păstrând viu idealul său de demnitate națională.
