În primăvara anului 1914, bârfele de la curte au început să șoptească despre o logodnă între Olga, în vârstă de optsprezece ani, și prințul Carol al României. De ce altfel, au speculat ei, cuplul imperial ar plănui să viziteze acolo? Într-adevăr, o unire între Olga și prinț ar fi avantajoasă pentru Rusia. România era prea strâns aliniată cu Germania. Căsătoria cu un Romanov ar putea rupe alianța lor.
Personalitatea modestă a Olgăi nu s-a îmbinat bine cu caracterul de Cosanova al Principelui Carol. Carol nu i s-a părut atrăgătoare fața înaltă a Olgăi și manierismul ei scurt și sensibil, deoarece Olga era cunoscută ca fiind mai degrabă independentă și plină de opinii (s-ar putea spune că Olga era înaintea timpului ei). Și pentru a te asigura că Carol nu va încerca să facă „avansuri” pe Tatiana (17), Maria (15) sau Anastasia (13), toți patru și-au petrecut timp bronzându-se înainte de a pleca în această călătorie și, drept urmare, nobilii români au fost descurajați de aspectul fiicelor Romanov (întrucât pielea mai închisă la culoare nu era considerată standardul de frumusețe pentru prințese la acea vreme),
Conștientă de discuție, Olga se întoarse către Pierre Gillard. De când aflase adevărul despre boala lui Alexei, profesorul de franceză fusese luat în încrederea împărătesei. Acum, Olga spera să scoată adevărul din el.
— Spune-mi… domnule, a întrebat ea. „Știi de ce mergem în România?”
Furios, Gillard a răspuns: „Cred că este o vizită de curtoazie”.
Olga îi dădu răspunsul deoparte. „Oh, acesta este motivul oficial… dar care este motivul real? Știu… că tu știi asta.”
Gillard dădu din cap.
„În regulă!” exclamă ea fără ca el să mai spună un cuvânt. „Dar dacă nu îmi doresc, nu se va întâmpla. Tata a promis că nu mă va face… și nu vreau să părăsesc Rusia.
„Dar ai putea să te întorci ori de câte ori vrei”, a subliniat Gillard.
„Sunt rusă”, a răspuns ea hotărâtă, „și vreau să rămân rusă”.
Aici trebuie să reamintim că mama Olgăi care a decis că „e rusă și vrea să rămână rusă”, la naștere se numea Prințesa Alix of Hesse – Rhine – fiind una din nepoatele Reginei Victoria a Marii Britanii.
Tatăl Olgăi, ultimul țar al rușilor – Nicolae al II-lea a avut-o ca mamă pe Prințesa Dagmar a Danemarcii.
Săptămâni mai târziu, familia a plecat spre România. Pe drum, Olga stătea pe puntea superioară, cu fața înclinată spre soare, sperând să se ardă. Ea a vrut să arate cât mai neatractiv pentru tânărul prinț. Evident, a reușit. Când a ajuns în portul românesc Constanza, era „foarte îmbujorată”, a remarcat un observator.
Deși a fost o vizită scurtă – mai puțin de douăzeci și patru de ore – ziua a fost plină de activități. A fost o slujbă de dimineață în catedrală, un prânz de stat, o recenzie militară și un ceai oficial – toate oferite cu fast și fanfară. Au zburat steaguri, a bubuit și tunul.
În acea seară, Regele și Regina României au organizat un banchet în onoarea Romanovilor. În ciuda opulenței sale, a fost o masă incomodă. Neliniștită, Alexandra a făcut „eforturi curajoase pentru a fi cât mai binevoitoare”, și-a amintit un invitat. Nicholas a fumat nervos între feluri de mâncare. Iar Olga și prințul Carol, așezați unul lângă celălalt, au avut puține de spus. Ea a răspuns la întrebările lui plictisitoare cu „rezervă rece”, în timp ce el se agita cu argintăria lui.
Surorile ei nu i-au fost de ajutor. Chicotindu-se și dându-și coatele unul pe celălalt, ei au continuat să facă cu ochiul viclean către cuplu.
Doar frățiorul Alexei și al Prințului Carol, Nicholas, s-a bucurat de seară. La fel de însuflețit ca țareviciul, Nicholas l-a învățat pe Alexei cum să scuipe sâmburi de struguri în bolul pentru punch atunci când toată lumea era întorsă cu spatele.
Câteva ore mai târziu, Romanovii uşuraţi au plecat, planurile lor pentru o nuntă regală abandonate. „Olga Nicholaievna”, a scris Pierre Gillard, „a câștigat”.
Conform altor mărturii, prințesa Olga ar fi aflat despre caracterul „desfrânat” al Prințului Carol și anume din acest motiv a fost categoric împotrivă să-l accepte pe român. Din păcate pentru Olga, la 4 ani după vizita în Constanța, toată familia regală rusească a fost asasinată de bolșevici.
La 5 ani după tentativa de „cuplare” cu rușii, la 31 iulie 1919, Carol al II-lea renunță la tron pentru Zizi Lambrino.
Principele Moștenitor Carol mai provocase greutăți părinților săi, Regele Ferdinand I și Regina Maria, cu un an înainte, în 1918, când deghizat, a trecut frontiera româno-sovietică și a mers la Odesa pentru a se căsători cu Ioana Zizi Lambrino. Această căsătorie era o încălcare a Constituției și a Statulului Familiei Regale a României, pentru că fusese încheiată fără autorizarea șefului Casei Regale. De asemenea, și faptul că Ioana Zizi Lambrino era o româncă reprezenta o problemă, deoarece liderii politici doreau ca Principele Moștenitor al României să încheie o căsătorie cu o reprezentantă a unei alte ilustre familii domnitoare.
Drept urmare, căsătoria încheiată la Odesa în 1918 a fost anulată de o instanță românească. Lucrurile, însă, s-au complicat, deoarece Carol nu dorea să renunțe la legătura cu Zizi Lambrino, iar din această relație s-a născut un băiat, pe nume Mircea, socotit drept ilegitim, în ciuda faptului că a fost recunoscut de Principele Carol.
În acest context, Carol a renunțat a doua oară la titlul și prerogativele de Principe Moștenitor. Și de această data, părinții săi l-au convins să revină asupra deciziei sale. Principele Carol a fost trimis într-un turneu mondial pentru a reprezenta Coroana Română, iar în 1921 s-a căsătorit cu Principesa Elena a Greciei și Danemarcei, iar din această căsătorie a rezultat cel care avea să devină regele Mihai I.
Însă căsătoria nu a durat foarte mult, deoarece Carol al II-lea a renunțat, din nou, la titlul de Principe Moștenitor, în 1925, și a plecat în Franța, cu amanta sa, Elena Lupescu.
Totuși, Carol al II-ea a devenit rege al României în 1930, la 3 ani după moartea tatălui său. Între timp, România fusese condusă de un Consiliu de Regență, în numele fiului său, Mihai I.
Regele Carol al II-le a rămas pe tron 10 ani, până în septembrie 1940, când a renunțat la coroană, pentru a patra și ultima oră, în contextul în care România pierduse Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania și Cadrilaterul.
Regele Carol al II-lea a murit în exil, în Portugalia, iar rămășițele sale pământești au fost aduse în țară după 1989 în ciuda faptului că și-a câștigat renumele de gropar al României interbelice.
