Entertainment curat, scenele din Parlamentul României dinaintea citirii moțiunii de cenzură USRPLUS-AUR (sau invers). Ludovic Orban, cel care ar fi trebuit să prezideze ședința, absenta „motivat”, iar locul lui a fost luat de șeful grupului parlamentar PNL, Florin Roman, foarte gălăgios reprezentant al „echipei câștigătoare” a lui Florin Cîțu. Reprezentanții USR au încercat și, după o mânecă ruptă și un guler mototolit, au reușit să-l ia de la microfon pe motiv că, s-a spus, „procedural și conform regulamentului”, ședința ar fi trebuit prezidată de Anca Dragu, președinta Senatului.
E comic, desigur, să-i vezi pe cei din USR care atâta vreme au boicotat zgomotos viața parlamentară, făcând stand up-uri comice la intrarea în sala de ședințe, huiduind și fluierându-i pe vorbitori sau nevorbitori, că invocă acum reguli și principii, pretinzând ordine și disciplină militară. Regulamente și prevederi constituționale. Microistoriile ultimele zile par însă să le dea dreptate: încercările dezmățate ale PNL de a bloca mersul moțiunii, amenințările și dispozițiile interne de a-i pedepsi pe cei care participă la ședință, tovărășia de drum cu PSD și Curtea Constituțională cea mult blamată pentru dinamitarea moțiunii de cenzură, de altminteri legală și legitimă, dau de înțeles că miza este mai mare decât torpilarea și oripilarea opiniei publice contrariată, vexată, scârbită de-a dreptul de spectacolul luptei pe blidul unde se varsă fondurile Programului național Anghel Saligny și, desigur, mult negociatul Plan național de reziliență și redresare (acela care, la început era de 80 de miliarde și a scăzut de la un discurs la altul, până la 29 de miliarde, să fie primite!). Trebuie să fie o miză uriașă, de vreme ce se sacrifică nu doar o alianță care, în principiu, își propusese să readucă România pe traseul european în ceea ce privește legalitatea și reformele, ci înseși partidele care o constituie. Căci este de neimaginat ce ar mai putea reface coeziunea internă a PNL sau a USRPLUS după ce, la congresele acestor partide (din 25 septembrie respectiv 2 octombrie) vor fi ales noi echipe de conducere. Capetele curg deja în avalul luptelor intestine și culoarele politice alunecă și mai mult din pricina sângelui vărsat de diverși politruci de grad inferior (deocamdată). Cum ar putea conviețui echipa lui Cîțu, oamenii lui Iohannis, cu cei din echipa lui Orban după ce, luni de zile, s-au compromis reciproc ajungând la ședințe publice de înfierare, amenințări cu justiția și execuții pe Facebook?
Dacă, să admitem în mod teoretic, Orban ajunge la șefia partidului, cum va putea conviețui cu flexibilii Rareș Bogdan, Raluca Turcan, Emil Boc sau Florin Roman, oameni de paie ai Cotrocenilor și autori ai unor vorbe citabile și memorabile despre Orban și ai lui, numai bune de scrijelit pe vespasianele istoriei? Pe cine s-ar putea sprijini Orban pentru a readuce „în cel mult 48 de ore” USRPLUS în coaliția guvernamentală? Cum ar putea putea lipi cioburile politice ale fostei alianțe pentru a reface o majoritate din care să nu se scurgă material în alte cotloane parlamentare? Cu ajutorul cui?
Dar dacă echipa câștigătoare a lui Cîțu preia frâiele partidului, ce mai rămâne din PNL? Mai toți cei care aștern petale de trandafiri în calea lui Florin Cîțu sunt foști PDL-iști, aparținând acelei aripi a PNL-ului, cei care, acum 14 ani, își trădau rușinos camarazii, preferând fuziunea cu partidul de uteciști al lui Boc și Băsescu, Partidul Democrat. Dar infuzia utecistă începuse dinainte vreme, de când Stolojan, fostul șef al valutei pe vremea lui Ceaușescu și vajnic susținător al lui Iliescu, era propus de partid drept candidat al PNL la prezidențiale, în 2000. Greu de spus ce-i califica pe oamenii lui Băsescu (altfel, „președintele care a condamnat comunismul”, cum spun și acum cei care încă-l mai susțin) decât tulburele trecut comunist! Chiar pe Băsescu îl urmărește zilele acestea trecutul securistic, când e în pericol să-și piardă toate privilegiile prezidențiale după ce Camera Deputaților a votat că drepturile acordate foștilor președinți să fie retrase dacă se dovedeşte că au fost securiști sau au colaborat cu poliția politică. (De noi forme de colaborare cu serviciile legea nu spune nimic.)
PNL ca partid „istoric” a dispărut, de fapt, de multă vreme, de va fi reapărut vreo clipă după 1989 și nu a fost doar o uzurpare a memoriei și moștenirii Brătienilor. Puținii liberali de viță veche, interbelică, seniorii partidului, au intrat în istorie și sunt invocați doar pentru a da legitimitate și a scuza derapajele și pofta de putere de azi. Peneliștii de azi au ajuns greu de distins de pesediștii din toate vremurile. E mai ușoară lupta de clasă când politicienii se străduiesc să-și construiască viitorul din prezentul simplu și crâncen al simplilor cetățeni.
Aripile Cîțu și Orban, două PNL care nu încap în aceeași teacă, cea lăsată moștenire, fără sabie, de partidul istoric astăzi dispărut. Dar când a demonstrat în ultimii ani (și nu spun „după decembrie 1989”) actualul partid că își merită numele? Că este, cu adevărat, dedicat liberalismului, adică pieței libere, inițiativei personale, meritocrației, circulației valorilor, democrației etc.etc.etc. Aplicarea doctrinelor politice în România este dovada supremă că analfabetismul funcțional acționează la toate nivelurile, mai ales la cel decizional-politic. Dacă luăm la puricat istoria, vedem că toate principiile societății moderne, democrate, au venit cu halouri și degradeuri. Că politicienii au făcut tot posibilul să reinterpreteze aceste principii, să și le aproprieze, să le dea interpretări convenabile. Și că mai mereu, principalii indicatori ai bunăstării au fost nu individul obișnuit și gradul lui de mulțumire/fericire/aspirații și perspective, nu! ci nu știu ce piuliță bugetară bine șlefuită, nu știu ce mecanism macroeconomic bine uns sau cine știe ce rămurică bancară pe care cred niște fructe culese de cei din proximitate. Mecanismele economiei au fost mereu privilegiate în raport cu cetățeanul.
Tocmai de aceea recenta liberalizare a prețului la energie și gaze este prezentată drept un efect implacabil și inexorabil al legilor economiei de piață. Românii trebuie să se obișnuiască să consume mai puțin, ne spune un domn dichisit, șef pe bani publici frumoși la Consiliul Concurenței, adică tocmai cel care ar fi trebuit să vegheze ca așa ceva să nu se întâmple. Din înălțimea indemnizației sale ne spune că nu s-a putut altfel. Că era normal să se întâmple așa ceva. Că de vină este, până la urmă, cel care consumă, prea s-a obișnuit cu binele și pare să nu știe că, de la un moment încolo, costul binelui crește geometric-proporțional cu cantitatea. Că, deși prețurile kilowatului și gigacaloriei din România sunt duble față de situația din multe alte țări europene, trebuie să acceptăm că ăsta e jocul pieței, să acceptăm consecințele unei economii care, nu-i așa? duduie și e în creștere. Doar avem cu toții salarii de top, trăim în Paradisul la poarta căruia Florin Cîțu face pe majordomul. Prețurile, desigur, au luat-o razna, vin facturi care dau palpitații, hrana devine o problemă și suntem sfătuiți de acest domn dichisit ajuns nu se știe din ce fundătură a societății în fruntea Consiliului Concurenței să punem o haină în plus și să mai strângem cureaua. Ce atâta bunăstare? Dar acest domn nu este singur, el reprezintă reconversia spilcuită a politrucilor din vremuri care nu vor să devină istorie, cei care ne amenințau cu epoca de aur a comunismului. El este expresia aroganței celor instalați etern în funcție, politicieni, înalți funcționari, directori și președinți de companii, de nedezlipit de funcții și privilegii, șefi peste birocrația dezastrului și mari regizori ai crizelor de care ne vor salva.
Liberalizarea acestor prețuri (și negocierile secrete ale lui Marcel Ciolacu cu „echipa câștigătoare” pentru temporizarea votului la moțiunea de cenzură) au dat ocazia PSD să se afirme, propunând și obținând organizarea unei comisii care să analizeze plafonarea prețurilor iarna aceasta. Cîțu însuși s-a distribuit în rolul de pompier șef stabilind împreună cu aghiotanții săi ca unele categorii sociale (foarte restrânse, de altfel) să primească o pomană de la stat ca să supraviețuiască iarna aceasta scumpirii energiei. Ai zice că e o stihie a cărei predicție guvernul a ratat-o. Atunci la ce bun spilcuitul de la Concurență? La ce bun ministrul Finanțelor sau prim-ministrul! dacă nu pot să prevadă măcar și cu o clipă înainte o catastrofă umanitară de care tot ei se fac vinovați. Sau sunt preocupați cu toții să dea bine în desele poze de familie făcute prin teritoriu de „echipa câștigătoare” și-și abandonează obligațiile de a face aport pentru șefi? Tot mai des pare că România funcționează fără cârmă sau ancoră, fără căpitan și catarge. Chiar fără PNL sau USR.
Ședința full contact din Parlament nu ar fi fost posibilă dacă Ludovic Orban își amâna cu o zi plecarea în teritoriu. La urma-urmei, moțiunea ar fi putut face parte din intenția lui nedisimulată de a-l înlătura pe Cîțu de la guvern și, prin urmare, a-i rupe picioarele de Superman (că așa se vede Cîțu în animații pe Instagram) înainte de Congres. Dar Orban a preferat să meargă la Constanța, la prieteni. Le-a spus acolo că partidul nu are decât trei variante: să refacă alianța cu USRPLUS, să rămână minoritar la guvernare cu susținerea PSD sau să intre în opoziție; și le-a promis că va readuce partidul în limitele bunului simț de conservare, adică alături de USR. E neclar care USR, pentru că și acest partid (?) are congresul pe 2 octombrie și asocierea, fie și punctuală, cu AUR ar putea compromite celebrarea fuziunii cu PLUS. Tribuna congresului va fi consola pe care e montat butonul atomic și sunt prea mulți cei care vor să-l apese. Actualii lideri care sunt și singurii pretendenți la șefia noului partid vor trebui să explice ce s-a schimbat în anatomia și morfologia alianței de au ajuns să respire aerul toxic care îi face atât de bine lui George Simion.
Ludovic Orban e politician tăvălit prin multe alifii de-a lungul a trei decenii și nu se poate să nu-și fi imaginat ce se va întâmpla în Camera Deputaților dacă-l lasă pe Florin Roman, care are poza lui Cîțu în buzunarul de la inimă, să dezbată principii de autoritate cu președinta Senatului, Anca Dragu.
După cum se întâmplă peste tot în legi, coduri și Constituție când e vorba despre autoritate și transferul ei vremelnic/definitiv, regulamentul parlamentar se bâlbâie incoerent. Nu e gândit pentru supermeni care să vrea să cedeze puterea/autoritatea, fie și pentru o zi. E foarte posibil ca Ludovic Orban să fi găsit această portiță de scăpare: nu poate fi acuzat că a patronat moțiunea de cenzură împotriva propriului guvern, dar le și arată celor din USR la ce să se aștepte dacă „echipa câștigătoare” preia controlul. După bătaia cu frișcă din Parlament, de altfel, Florin Cîțu a spus că va cere schimbarea președintei Senatului. Florin Roman anunță că depune plângere penală pentru huliganism împotriva „coaliției toxice USR-AUR” care l-ar fi împiedicat „prin forță, huliganism, injurii și agresiune fizică să își exercite mandatul constituțional”. La rândul lui, liderii AUR (pentru că tovărășia de drum cu USR continuă) îl amenință și ei cu proces penal pentru că a încercat să blocheze ședința Parlamentului. AUR extrage în aceste zile tot ce poate din supraexpunerea relației tovărășești cu USR. Își spală imaginea clisoasă de partid nostalgic, fascistoid, sovietic. Devine frecventabil, european (în poza cu Macron, Dacian Cioloș pare ușor inhibat, poate pentru că a trebuit să explice asocierea cu un partid despre care spunea mai ieri că trebuie să rămână în haznaua istoriei)
Peste această zarvă garnisită cu tulnicele festive ale lui George Simion, aproape că nu se mai aud hohotele de râs ale lui Marcel Ciolacu și echipei sale. Ciolacu este cel care a amenințat primul cu moțiunea de cenzură, fără însă a trece dincolo de ciornă (există o formă online, dar atât de greu accesibilă și de neînțeles, că pare a fi apocrifă) și, evident, fără a strânge semnături, cerând ca membrii USR să-și probeze buna-credință demisionând din toate funcțiile (ceea ce Dan Barna nu a acceptat decât în ultimă instanță, după ce Cîțu a adoptat de unul singur programul de investiții locale „Anghel Saligny”). Șantajați de Ciolacu, colegii lui Barna s-au agățat, la nervi, de primul trecător cu moțiune în buzunar. Și acela era George Simion mai ales că acesta a acceptat chiar redactarea și cenzurarea sumară a paragrafelor care-i încondeiau pe „trotinetiștii” din USR, scrise pe când erau dușmani, nu tovarăși, de drum.
Chiar dacă mulți i-au subestimat inteligența politică, Ciolacu s-a folosit de USR ca de un proxy. PSD nu dorește la guvernare, e clar. Dorește deocamdată varianta a doua dintre cele pomenite de Orban: să conducă din umbră, folosind PNL ca scut politic. Ca de obicei, vrea bani, putere, influență... Dar și mai mult își dorește anticipate. Piesele sunt acum în poziție: două congrese, ambele cu premise sumbre și potențial sinucigaș. Două formațiuni aflate la guvernare își schimbă garniturile în bătaia urgiilor de toate felurile (criză economică, politică, socială, medicală). un președinte de țară care pare hipnotizat de guvernul lui ca de o jucărie pe care nu ar abadona-o din mână decât prin amputare. Ciolacu vede departe la orizontul acestei derive naționale un nou răsărit: alegerile anticipate pe care partidul lui le-ar putea cuceri en fanfare. Este cert că PNL și USR fac implozie din pricina ambițiilor, vanității, orgoliilor, foamei de putere și bani. Greu de imaginat cum își vor reveni după ce și-au spus atâtea vorbe grele, s-au pălmuit în public și tras prin tribunale, într-o perioadă în care USR-iștii frustrați încep „să dea din casă”, iar mecanismele corupției (vezi listele de achiziții în sănătate 2020-21 publicate de Ioana Mihăilă) ies încet la iveală. Probabil că urmează să aflăm tot așa, din indiscrețiile publice ale foștilor parteneri, pe ce s-au risipit multele miliarde de euro împrumutate de guvernul Cîțu doar pentru a se lăuda cu echilibre macroeconomice, în ciuda dezastrului microeconomic, al individului. Cert este că, din toate acestea, PSD, până mai ieri acuzat că este cheltuitor până la iresponsabilitate cu banii altora, iese glorios, întreg, mai puternic. A mizat pe slăbiciunile celorlalți (trufie, ambiții, nepăsare, lăcomie), i-a lăsat să se bată cu aerul până și-au spart singuri arcadele. A pariat bine, în detrimentul pariorului de la Palatul Victoria. Ciolacu așteaptă acum ca alianța la guvernare să se autodevoreze. Simulează compasiunea, dă o mână de ajutor, spune că are principii și nu se lasă. Azi depune o moțiune de care uită mâine. Spune că semnează moțiunea celorlalți, dar boicotează ședințele Biroului permanent. Așteaptă să treacă timpul.
Căci timpul curge altfel pentru toți cei implicați în aceste dramolete politice cu implicații naționale. Cu Orban timpul nu mai are răbdare. Doar două săptămâni mai sunt până la Congres și e greu de crezut că delegații, aleși pe sprânceană de „echipa cîștigătoare”, vor vota cu el. Pe de altă parte, Florin Cîțu primește un ajutor nesperat: staza PSD. O linie temporală înghețată care-i lasă libertatea de mișcare. Crede că, înghețând un conflict cu cel mai mare dușman (pe-se-de) amână până după Congres decizia Curții Constituționale în privința moțiunii, adică până când, crede el, nu prea mai contează dacă e prim-ministru sau doar președintele unui partid în opoziție. Așteptarea lui Ciolacu însă are alt azimut: acela al iernii grele care se anunță, al posibilelor alegeri anticipate și, cu noua geometrie politică de după acestea, aceea a posibilei revocări a președintelui. Ciolacu nu se uită la pozele cu Omar Hayssam. Nu are nostalgia vânătorilor de mistreți. Nici nu face poze cu Iliescu. Nu-l regretă pe Dragnea și nici pe Dăncilă (s-ar putea, totuși, să aibă o slăbiciune pentru Adrian Năstase). Ciolacu privește în viitor. Timpul lui nu a venit încă.
Deocamdată așteaptă.
