După mai mult de un an, o nouă promisiune de eliberare surîde amatorilor de viață trăită neîngrădit. De luni, s-au ridicat cîteva restricții impuse de guverne anti-COVID, adică de echipe de administrat științific prudența. Tot științific, și anume lingvistic, eliberare nu înseamnă, în acest caz, chiar eliberare ci - așa cum glumesc unii observatori stradali - o lărgire de lesă. Autoritățile pot reveni oricînd și lesa se strînge iar. După care se lărgește iar autoritățile își informează supușii că așa arată libertatea. S-a mai întîmplat. Și s-ar putea întîmpla iar. În Marea Britanie, țara despre care se spune, științific și oficial, că a bătut virusul, autoritățile vorbesc deja complicat despre viitorul și natura eliberării. Complicat înseamnă în doi peri. Da, vom reveni la normal dar nu neapărat în iunie ci, potențial la altă dată, ceea ce nu înseamnă că nu vom elimina toate restricțiile ci doar că monitorizăm evoluția variantei virale indiene. În iunie, vom decide dacă putem decide eliminarea restricțiilor prvăzută pentru iunie.
Un tipar ciclic pare să se așeze peste viața comună: restricții, relaxare, restricții și iar relaxare. Acest joc adminstrativ are, deja, detaliile unui ritual susținut de termeni și proceduri previzibile. Astfel, declinul statistic al epidemiei e urmat, imediat, de avertismentele experților care anunță pericolul reînoit de o variantă recentă a virusului. Am trecut deja prin variantele braziliană, sud-africană, engleză și nigeriană. Ultima variantă a variantelor e varianta indiană.
Într-un fel sau altul ne apropiem, însă, de sfîrșitul epideniei. Sau, măcar, asta e speranța publică încurajată de statistici. Presentmentul eliberării e, deja, activ. O parte consistentă a societății a încetat să mai mai urmeze sfaturile administrațiilor sau, dacă se poate spune așa, a încetat să mai răspundă la comenzi. Masca e purtată într-o doară sau deloc. Distanțarea e vagă sau absentă. E destul de limpede că pînă și această epidemie are un sfîrșit. Deși, aici, e de dus o discuție. Astfel, sfîșitul statistic al epidmiei ar putea să nu fie totuna cu sfîrșitul consecințelor epidemiei.
O serie însemantă de date și observații sugerează că efectele non-medicale ale epidmiei ne vor însoți, poate, pentru totdeauna. Iar asta înseamnă că lumea cu care am intrat în epidemie nu va reapărea teafără și intactă după epidemie. E punctul din care putem începe să comentăm principala consecință ne-medicală a epidemiei: deformarea.
E vorba de modificarea sau eliminarea tacită a unor trăsături de sistem pe care le credeam bine fixate și le numeam cu diferite etichete pozitive: democrație, autonomie, libertate, independență.
Putem discuta despre Deeformare pentru că, începînd cu martie 2020, am putut observa cît de ușor se pot schimba lucurile. Cît de ușor pot guverne, perfect alese și mandatate democratic, să preia controlul total asupra vieții și societății. Cît de ușor pot fi culpabilizate sau abrogate dreptul la protest, la liberă circulație, exprimare și, în alt registru, cît de ușor poate fi ocolită obligația controlului parlamentar. Ce au aratat aceste abateri admise sub presiunea protecției publice e că așa ceva e, încă posibil, că mecansiemele care permit această mutație există și că ele pot intra în acțiune perfect legal, fără ca vreun principiu fundamental să poată bloca astfel de mutații. Mărturisirile tîrzii ale lui Neil Ferguson unuia din cei mai cunoscuți experți și adminstratori ai restricțiilor vorbesc direct despre adoptarea modelului de izolare și restricție sub influență chineză.
Tot deformare e și schimbarea de mentalitate și comportament în sînul societății. Mai întîi, e de observat cît de ușor s-a conformat societatea, deși aici e de luat în seamă contribuția mesajelor oficiale. E indiscutabil că pericolul epidemic a fost masiv. Administratea lui informațională e, însă, o cu totul altă poveste. Știm, acum, că, de pildă, autoritățile britanice au discutat activ măsuri menite să ducă la creșterea ”nivelului perceput de pericol personal”. Autorii acestor inițiative și-au declarat, între timp, regretul dar e destul limpede că măcar o parte a barajului mediatic la care a fost uspus publicul general a fost premeditat. O altă consecință morală imprimată de episodul COVID a scos la suprafață o a doua epidemie: micile sau mai marile rcitaluri care au făcut gloria funcționari însărcinați cu aplicarea măsurilor de protecție dar și plăcerea denunțului, a șicanei și a resentimentului plasat sub pavăza binelui comun. Omul de rînd s-a transformat, uneori, rapid, într-un ”vigilante” spontan. Hărțuiala, abuzul, grosolănia și frica s-au amestecat de minune și au reformulat comportamente.
