Em. Galaicu-Păun: Se ştie – iar istoria literaturii a transformat întâmplarea într-un soi de mit – că, la capătul unei întâlniri providenţiale cu idolul său, poetul Stéphane Mallarmé, tânărul Paul Valéry a avut un fel de „şoc existenţial”, care avea să-i schimbe destinul: n-a mai publicat poezie vreme de aproape două decenii, iar atunci când a făcut-o, în 1917, dând la tipar la Jeune Parque (într-un „fabulos” tiraj de... 40 de exemplare), devenea el însuşi un maestru. Aţi trăit şi Dvs. o astfel de întâmplare? Cine a fost „Mallarmé”-ul Dvs.? Vă rog s-o istorisiţi.
Al. Cistelecan: Pentru Dumnezeu, Emilian, dar nu puteai găsi și tu un nume mai puțin inhibant, mai puțin strivitor? Cu ce tupeu aș putea eu să-mi permit să fac o analogie între ce i s-a întîmplat lui Valéry și ce – eventual - mi s-a întîmplat mie? Cu cît eroism ar trebui să înfrunt și să-mi asum un asemenea fapt de maxim ridicul? Ce-mi propui tu e curată blasfemie literară.
Acuma, ce să zic? Avînd în vedere că blasfemiile sînt fapte de tupeu, dacă tot e să fac una, măcar să fie una lată de tot. Așa că-ți spun din capul locului că ceea ce i s-a întîmplat lui Valéry e o nimica toată față de ceea ce mi s-a întîmplat mie. Pentru că eu am avut un maestru și mai castrator decît a avut el. Numai că n-a fost un maestru de critică (așa cum poate te-ai aștepta, ținînd cont de faptul că asta încerc să fac). La vremea maeștrilor nici eu n-aveam de gînd să devin un fel de lucrător cu ziua literară, ci mă visam și eu erou, adică poet. Și chiar scriam, prost și cam în toate felurile poeziilor și poeților pe care-i citeam. Asta pînă prin anul III, cînd am dat peste maestrul meu – căci era un maestru necunoscut, adică unul de care nici nu știam – și i-am citit prima carte. Era o carte de Mircea Ivănescu la care, de la primele rînduri, am avut „revelația” că aia era poezia pe care aș fi vrut s-o scriu: una care să nu pară că e poezie și care să acționeze ca un narcotic de care nici nu știi că l-ai luat. Ei bine, m-am bucurat ca de o iluminare și pe loc mi-am și zis că treaba fiind făcută - și făcută cum eu n-aș fi putut-o face niciodată – nu mai avea nici un rost s-o mai fac și eu. Am și scris un fel de poem de adio la poezie și de atunci așa a rămas (am încercat să mă consolez cu cititul de poezie).
Pentru că Mircea Ivănescu scria chiar cum aș fi vrut eu, scria chiar „poezia mea”, n-am vrut să-l întîlnesc niciodată. Pentru că orice poet n-are cum să nu te dezamăgească, față de cît te amăgește prin poezie. Multă vreme l-am evitat, am evitat situațiile în care l-aș fi putut cunoaște, dar pînă la urmă n-a fost încotro. Într-o dimineață (eram la Oradea pe-atunci), m-a trezit cu un telefon Radu Enescu, zorindu-mă să mă prezint la Astoria – barul unde ne beam cafeaua, una veritabilă în vremurile nechezolului, grație pilelor pe care le aveam la bărmăniță – căci mă așteaptă Mircea Ivănescu și Ion Drăgănoiu. Știam că Enescu știe de patima mea me-ivănesciană și am crezut că glumește, dar s-a dovedit că nu. Și, într-adevăr, erau acolo toți trei, bînd ”ceai” din niște căni dolofane (vodcă, desigur, era la ora la care încă nu era permisă servirea băuturilor alcoolice). Ivănescu și Drăgănoiu erau în turneu etilic și ajunseseră la Oradea (e un adevărat epos al acestor turnee în poezia lui Ivănescu). Ivănescu avea niște ochelari aproape rupți, cu multe dioptrii, și se uita la tine oarecum cruciș și prea de aproape. Mi-a zis că-i supărat pe mine pentru că nu l-am făcut geniu (nu-i trecută vremea, am răspuns eu) în cele cîteva articole scrise despre poezia lui. Și că ar trebui să scriu o monografie (totul cam în glumă, firește). La asta i-am spus că nu cutez, pentru că poezia lui face atîtea referințe, la fiecare pas, încît mă complexează – măcar cultural vorbind. Aș, a zis el, nu-s decît vreo trei cărți... Pe urmă, firește, l-am mai întîlnit de cîteva ori la Sibiu, la Zilele Euphorion. Nu i-am spus niciodată ce mi-a făcut. Asta e povestea cu Maestrul meu.
Em. G.-P.: Acum, că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani, rogu-Vă să-mi spune-i dacă aţi avut şansa să Vă caute un tânăr autor pentru a „face ucenicie” la Dvs., iar dacă (încă) nu – totul e înainte! –, pe cine dintre autori aţi fi vrut să-l vedeţi pe post de „tânărul Paul Valéry”?
Al. C.: Nu știu dacă întrebarea asta se potrivește și pentru critici. Și, oricum, nici chiar atît de infatuat nu sînt încît să-ți pot răspunde la ea. Și-n plus, nu te dai „maestru”, ci – eventual – ești recunoscut ca atare. Eu nu știu să fiu.
* * * * * * *
Al. Cistelecan, critic și istoric literar, n. 2 dec. 1951, Aruncuta, jud. Cluj. Școala generală in satul natal; Liceul „Ady-Șincai”, Cluj (1966-1970); Facultatea de filologie a Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj (1970-1974). Doctor in litere (2000) al aceleiași Universități, cu o
teză despre Ion Pillat. Profesor in cadrul Facultății de Științe și Litere a Universității „Petru Maior” din Targu-Mureș. A lucrat la casele de cultură din Ștei și Oradea (1975-1987); in 1987-1993, redactor al revistei Vatra; in 1993-2006, redactor-șef adjunct al aceleiași reviste. A debutat
in Echinox, in 1973. Editorial, in 1987, cu Poezie și livresc (Editura Cartea Romanească, București; premiul „G. Călinescu”). A mai publicat volumele: Top ten (Editura Dacia, Cluj, 2000), Celălalt Pillat (Editura Fundației Culturale Romane, București, 2000; premiul USR și premiul ASPRO); Mircea Ivănescu. Micromonografie (Editura Aula, Brașov, 2003); 11 dialoguri (aproape teologice), Editura Galaxia Gutenberg, Targu-Lăpuș, 2003; Al doilea top (Editura Aula, Brașov, 2004); 15 dialoguri critice (Editura Aula, Brașov, 2005); Diacritice (Editura Curtea Veche, București, 2007); Aide memoire (Editura Aula, Brașov, 2007); Magna cum laude (Editura Tracus Arte, București, 2012); Ardelencele (Editura Eikon/Școala Ardeleană, Cluj, 2014), Zece femei (Editura Cartier, Chișinău, 2015). A coordonat volumul aniversar Mircea Ivănescu 80 (Editura Paralela 45, Pitești, 2011). A alcătuit și a ingrijit antologia: Mircea Ivănescu, Versuri (Editura Humanitas, București, 2014). A colaborat la Dicționarul scriitorilor romani și la Dicționarul esențial al literaturii romane (ambele coordonate de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu). A tradus, din italiană: Cardinal Tomas Spidlik, Evanghelia
de fiecare zi (in colab. cu Alex. Cistelecan, Editura Galaxia Gutenberg, Targu-Lăpuș, 2004), Michelina Tenace, Creștinismul bizantin. Istorie, teologie, tradiții monastice (Editura Cartier, Chișinău, 2005).
A avut, in diverse perioade, rubrici permanente de critică literară in revistele Familia, Vatra, Cuvantul, Luceafărul, Euphorion, Discobolul, Hyperion ș.a.. Intre 1999 și 2002 a fost redactor-coordonator al revistei Provincia. Mai multe premii ale Filialei Mureș a USR și premii pentru
critică acordate de unele reviste (Cuvantul, Familia, Discobolul, Euphorion, Tarnava, Poesis, Argeș ș.a.).
Ordinul „Meritul Cultural” în grad de cavaler (2008), cetățean de onoare al municipiului Targu-Mureș (2003).
