A fost cândva o vreme în care orice elev american de gimnaziu știa că poemul gravat la baza Statuii Libertății, întâmpinându-i „pe cei săraci și osteniți ce-ar vrea ca libertatea s-o guste de îndată”, îi aparținea Emmei Lazarus (n. 22 iulie 1849 – d. 19 noiembrie 1887). Chiar și așa, probabil că foarte puțini dintre acei copii, sau chiar dintre părinții lor, erau conștienți de faptul că Lazarus a fost o distinsă scriitoare evreică americană a secolului XIX, o femeie extrem de cultivată și înzestrată, care, deși a trăit doar 38 de ani, a lăsat în urmă o operă remarcabilă (dedicată, în mare parte, temelor evreiești). În ultimii ani ai vieții, Lazarus a devenit o proto-sionistă, învățând cu multă ambiție ebraică și publicând texte pasionate în apărarea evreimii est-europene.
Viața Emmei Lazarus a fost înfiorător de scurtă, cum spuneam, și, de asemenea, lipsită de mari evenimente. Nu avem despre ea niciun detaliu picant al vreunei biografii neglijente și/sau scandaloase (după tiparele epocii). A decedat din pricina limfomului Hodgkin, nu din risipă de sine sau sinucidere. Pe de altă parte, nici n-a trebuit să se lupte curajos cu adversitățile vieții. Familia ei sefardă avusese succes în comerțul cu zahăr, așa că Emma a apărut pe lume într-un context privilegiat. Părinții s-au asigurat că Emma își va cultiva harul, subvenționând apariția primului ei volum de poeme la vârsta de 17 ani. La un an după, volumul a fost retipărit pe scară largă și s-a bucurat de o apreciere timpurie, evidentă din susținerea lui Ralph Waldo Emerson (1803–1882) și atenția pe care i-a acordat-o Henry James (1843–1916). Putem spune că, refuzând să separe publicul de privat, Emma Lazarus n-a putut să comită nici măcar păcatul victorian al ipocriziei.
Lazarus a trăit însă suficient de mult pentru a asista la nașterea antisemitismului american, deși conexiunile sociale și averea propriei familii au pus-o la adăpost de variile excluziuni și snobism. Furia ei față de pogromurile îndreptate împotriva coreligionarilor din Imperiul țarist după asasinarea lui Alexandru al II-lea (1881) a transformat-o într-o scriitoare evreică empatică și, într-un anumit fel, într-o intelectuală publică. Dar a murit prea devreme pentru a mai distinge adevărata forță a nativismului, care amenința încă de pe atunci să transforme promisiunea națională a refugiului american într-o ofertă cu perioadă limitată.
Cert este că atunci când a scris poemul Noul Colos în 1883, Lazarus era, ca evreică, și o prezumtivă membră a unei caste tradiționale extrateritoriale aflată în procesul de imaginare și inaugurare a propriului viitor național. Ca răspuns la strămutările cauzate de pogromurile rusești din 1881–1882 și de Legile din Mai („Reglementările temporare referitoare la evrei” din 1882) a început și imigrarea internațională organizată în Palestina și stabilirea acolo a primelor comunități agricole evreiești. În New York, Philadelphia, Londra, Paris, Viena sau Berlin, evreimea „surghiunită” a Babilonului cocheta cu o nouă și comprehensivă racordare la ideologia naționalismului modern. Lazarus depune mărturie pentru acest angajament în numeroase din eseurile ei publicate în reviste precum The Century sau The American Hebrew. Tot ea pare că a anticipat corect naționalismul bifurcat al patriei teritoriale și al diasporei cosmopolite. Din acest punct de vedere, Emma Lazarus face parte din ceea ce se cheamă curentele modernității evreiești. Unul avea să devină, în cele din urmă, statul Israel. Celălalt va duce la formarea unei noi culturi globale, în fapt, a unui internaționalism modernist.
Generozitatea spiritului care a animat Noul Colos avea să fie, până la urmă, răsplătită. Asemeni lui Cervantes sau Voltaire, Lazarus a fost sortită să fie recunoscută pentru o operă unică. Noul Colos plasat pe soclul Statuii Libertății rămâne un poem al idealurilor civice și mai puțin o confesiune a vreunei suferințe interioare. În timp, el a devenit un simbol recognoscibil al națiunii americane. Fantasma unei națiuni unificate, deschise, coerente și primitoare a continuat de-a lungul timpului să se hrănească din poemul Emmei Lazarus prin citări care mai de care mai selective. Ele sunt invocate, de pildă, de fiecare dată când cineva simte că guvernul american se comportă neospitalier. Astfel, apelul la versurile lui Lazarus apare frecvent și în dezbaterile despre politica de imigrație de după 11 septembrie 2001.
La începutul anilor 1990, regretatul caricaturist de la The New Yorker, J. B. Handelsman o desena pe „Doamna Libertate” ridicând torța cu o mână iar cu cealaltă, ținând un telefon mobil, în care rostea sceptic: „Păi, depinde. De unde vin toți acești săraci și osteniți?”. O aluzie la versurile Emmei Lazarus, dar mai ales la politica de imigrație din Statele Unite. Ceea ce se petrece astăzi în America sub administrația Trump prezintă, așadar, semnele unei continuități în politica americană a ultimelor decenii.
Să ne aducem aminte de ce declara fostul senator republican Alan Simpson (astăzi 88 de ani) în 1996, în fața Congresului american: „Emma Lazarus, știu totul despre Emma Lazarus. Am citit despre această remarcabilă femeie cu ani în urmă. Bineînțeles, Statuia Libertății nu spune «trimiteți-ne pe toată lumea, legal sau ilegal». Nu spune așa ceva”. Retorica republicană din Congres a fost constant una de înăsprire a politicii de imigrație și, în subsidiar, de revitalizare a naționalismului american, nișa predilectă a mișcărilor anti-imigrație. Din acest punct de vedere, Noul Colos al Emmei Lazarus rămâne un ideal-tip care, chiar sub asediu populist, luminează precum făclia Doamnei Libertate...
