Momentul „misiune îndeplinită” al lui Vladimir Putin a avut loc în mai 2016, când acesta a apărut pe un ecran amplasat în ruinele unui amfiteatru roman din Palmira, Siria, lăudând forțele rusești.
În timpul discursului, o orchestră din orașul lui natal susținea un concert în fața coloanelor antice.
Cu aproximativ șapte luni mai devreme, Rusia lansase o campanie amplă de atacuri aeriene. O intervenție militară care a fost crucială pentru salvarea președintelui Bashar al-Assad de la o posibilă înfrângere în fața opoziției din războiul civil sirian.
Aceasta a fost o demonstrație menită să sublinieze noua influență a Rusiei în Orientul Mijlociu – parte dintr-un val de propagandă menit să amplifice rolul Moscovei.
Acum, ofensiva surprinzătoare condusă de militanți l-a forțat pe Assad să renunțe la putere în mai puțin de două săptămâni. Perioada este, în sine, o ironie la adresa lui Putin, care era convins că invazia pe scară largă a Ucrainei va duce la înfrângerea Kievului într-o perioadă similară de timp. A fost o convingere profund eronată.
Așa că, în fața victoriei militanților sirieni, Rusia a adoptat o atitudine mult mai rezervată.
Pe 8 decembrie, ziua în care s-a confirmat că Assad a fost înlăturat de la putere, după un sfert de secol, unele dintre principalele programe TV din Rusia nu au menționat deloc Siria, în timp ce altele nu au pomenit rolul Rusiei acolo.
A doua zi, cu viitorul Siriei și soarta influenței Rusiei în regiune incerte, evenimentele dramatice din ultimele două săptămâni au primit mult mai puțină atenție în ziarele rusești decât în multe alte mass-media internaționale.
În Rossiiskaya gazeta, publicația oficială a guvernului, prima pagină era dominată de o fotografie uriașă și un articol despre Putin și aliatul său autocrat din Belarus, Aleksandr Lukașenko, semnând un pact de securitate. Titlul făcea referire la o bătălie din Al Doilea Război Mondial.
Siria era menționată mai jos, alături de un articol despre Cuba. Iar liderul de gherilă dintr-o fotografie de primă pagină nu era Abu Muhammad al-Jolani, șeful grupării desemnate de SUA ca organizație teroristă Hayat Tahrir al-Sham (HTS), care a condus ofensiva ce l-a răsturnat pe Assad. Era Che Guevara.
Dacă nu ar fi știut mai multe despre subiect, un cititor al acestui ziar nu ar fi realizat că Rusia a avut, timp de aproape un deceniu, un rol major în Siria – o țară aflată în centrul eforturilor lui Putin de a submina influența Washingtonului și a Occidentului.
Nici oficialii ruși nu au oferit acest context. Kremlinul a afirmat că Rusia i-a oferit lui Assad refugiu și azil politic, prezentând acest lucru ca pe un gest umanitar făcut de Putin. Dar, la mai mult de 36 de ore după ce demiterea lui Assad a fost confirmată, nici Putin, nici ministrul de externe, Serghei Lavrov, nu au comentat public situația din Siria.
Deși Rusia nu s-a ferit să-și revendice meritele pentru recuperarea lui Assad în urma campaniei aeriene a Moscovei, presa rusă a început să dea vina pentru prăbușirea rapidă a regimului său pe Assad însuși și pe armata siriană, sugerând că aceasta s-a retras fără luptă.
Într-un articol din popularul tabloid MK, cu titlul „Un cuțit trecut prin unt”, editorul pe teme internaționale Andrei Yashlavski a scris că eșecul de a-l salva pe Assad a fost o lovitură serioasă de imagine pentru „aliații externi” ai Siriei, dar a sugerat că nu avea rost să i se vină în ajutor pe câmpul de luptă.
„Dacă soldații Armatei Arabe Siriene ar fi continuat să reziste cu încăpățânare... s-ar fi găsit cineva care să îi ajute și un motiv pentru a face acest lucru. Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat.”
Comentatorii ruși specializați în probleme militare și războiul din Ucraina au intervenit și ei, unii subliniind stânjeneala pentru conducerea rusă, iar alții criticând guvernul și armata siriană.
„Căderea Siriei este un fel de chintesență incredibilă a lașității și trădării [de către] anturajul lui Bashar al-Assad și elitele siriene, în general, și armata siriană, în special”, a scris Serghei Kolyasnikov, alias Zergulio, pe Telegram.
Pe 7 decembrie, pe măsură ce soarta lui Assad părea tot mai pecetluită, în condițiile în care opoziția se apropia de Damasc, Lavrov a găsit un alt țap ispășitor frecvent: Statele Unite, împreună cu alianța NATO.
Vorbind la un forum din Doha, el a sugerat că războiul din Siria face parte dintr-o serie de „aventuri agresive lansate de SUA și aliații săi în Irak, Libia, Palestina.... Toate acestea sunt o repetare a vechiului, foarte vechiului obicei de a crea unele haosuri, unele mizerii, iar apoi de a pescui în apele tulburi”.
„Suntem absolut convinși de inadmisibilitatea folosirii unor teroriști precum Hayat Tahrir al-Sham pentru a atinge scopuri geopolitice, așa cum se face acum cu organizarea acestei ofensive”, a spus Lavrov.
Doar o zi mai târziu, Moscova nu se mai referea la HTS ca la teroriști. Într-o declarație din 8 decembrie, Ministerul Afacerilor Externe a declarat că Assad a decis să părăsească funcția și țara după discuții cu „mai mulți participanți la conflictul armat”.
Iar agențiile de presă de stat TASS și RIA Novosti au citat o sursă de la Kremlin care a declarat că oficialii ruși sunt „în contact cu reprezentanți ai opoziției armate siriene, ai căror lideri au garantat securitatea bazelor militare și a facilităților diplomatice rusești de pe teritoriul sirian”.
Această schimbare de formulare și presupusa garanție de securitate sugerează că principalul motiv al Rusiei de a se distanța de Assad este unul pragmatic: Kremlinul dorește să mențină o prezență cât mai mare în Siria în era post-Assad.
Un alt motiv pentru care Rusia ar putea evita să atragă atenția asupra prăbușirii lui Assad este rapiditatea cu care s-a desfășurat acest eveniment, demonstrând că un lider care pare bine ancorat într-o zi poate fi îndepărtat rapid dacă situația se schimbă.
Articol preluat de la Europa Liberă România.
