Într-o seară, deunăzi, am văzut lîngă blocul meu cîţiva flăcăi veseli care se îndeletniceau cu focurile de artificii şi care ţopăiau zglobii la vederea jerbelor de flăcări colorate. Zgomotul era infernal. Cu mare greu am reuşit să-l iau deoparte pe unul dintre petrecăreţi ca să-i pun cîteva întrebări. Am avut un dialog scurt.
„De ce aceste focuri de artificii acum?”
„Da care-i problema? E zîua di naşteri a unui prieten…”, a spus petrecăreţul care avea o mască nu prea proaspătă sub bărbie.
„E pandemie, totuşi. Oamenii se îmbolnăvesc, unii mor. Poate că nu e cazul să ţopăiţi în acest context?”
„Ei, hai… Şi are pandemia cu zîua de naştiri? Hai, lasî-ne…”
Mesajul petrecăreţului a fost simplu şi clar: nu aveam nici o treabă cu pandemia, cu oamenii care luptă acum cu virusul în spitale, noi avem o bucurie şi facem abstracţie de context! Poate că omul are dreptate, nu sunt foarte sigur. Dar mi se pare că în situaţia în care ne aflăm, cu 200-300 de infectaţi pe zi, cu oameni care mor din cauza Covidului, focurile de artificii sunt un exces şi par cumva un soi de sfidare a suferinzilor. Sunt curios să ştiu şi îmi pare rău că nu l-am întrebat pe individ iată ce: „Dacă ar sta întins pe un pat de spital, cu plămînii sfredeliţi de Covid, i-ar plăcea să audă sub geamuri răcnetele unor flăcăi zglobii şi să audă zgomotul produs de focurile de artificii?”
Cineva o să spună că am luat-o razna. La urma urmei, nu e parcă nici o legătură. Dar eu o întrezăresc. E vorba aici de lipsă de moralitate, de lipsă de solidaritate, de absenţa valorilor, de felul bizar în care e plămădită comunitatea noastră dezagregată.
