Legenda sfântului bețiv a fost publicată pentru prima oară în 1939, la câteva luni după moartea prematură a autorului său exilat la Paris, Joseph Roth, pe data de 27 mai. Din multe motive, nuvela reprezintă și testamentul literar al scriitorului austriac, o parabolă misterioasă și transparentă menită să conțină figura celui care este considerat astăzi unul din cei mai fascinanți povestitori ai secolului XX. Temele centrale ale operei sale urmăresc experiența amară asociată cu prăbușirea Imperiului Austro-Ungar și consecințele psihologice asupra diasporelor evreiești dislocate din Europa Centrală (și de Est) către Vest.
Joseph Roth s-a născut în 1894 din părinți evrei, în vestul Ucrainei, regiunea cunoscută pe atunci drept Galiția, și a dus genul acela de viață accelerată, trăită intens între fugi și exiluri, într-o perioadă istorică presărată cu revoluții și multe dezamăgiri. Acesta era și fundalul pe care Roth a devenit un observator neobosit al experienței umane, mai ales al vicisitudinilor exilului, scriind cu nostalgie și remușcări despre fața ascunsă a Europei la începutul veacului trecut. A fugit în 1933 în Franța, odată cu ascensiunea nazismului, iar această dezrădăcinare avea să-l urmărească la fel de tare ca umbra barbariei amețitoare ce se întrezărea. Toate au dus la căderea într-un alcoolism fatal, care i-a și grăbit, de altfel, moartea.
Roth și-a trăit ultimii ani ai vieții la porțile Grădinilor Luxembourg și la Café Tournon, în arondismentul 6. Aici, obișnuia să scrie în fiecare dimineață și să bea asiduu, până seara, cu tot felul de poeți, jurnaliști, exilați, comuniști, prieteni sau doar trecători. A fost el însuși un Andreas Kartak, personajul fără casă, evreul rătăcitor, emigrantul înfrânt al Europei de Est. Dar a fost și unul din cei mai idiosincratici jurnaliști și prozatori ai perioadei Weimar, care a reușit să diagnosticheze cu multă subtilitate simptomele problemelor sociale ale vremii și să le redea în scris printr-o estetică unică. Deloc puțin lucru, în perioada 1923–1939, Roth a scris peste 20 de romane și nuvele, și aproximativ 1.500 de texte jurnalistice, jurnale de călătorie, eseuri și recenzii. Perfecțiunea stilistică și o imagine idealistă despre lume îl transformaseră în anii ’20 și ’30 într-unul din cei mai consistenți apărători ai celor sărăci și oprimați.
În mai 1925, Roth ajungea pentru prima oară la Paris în calitate de corespondent al ziarului liberal Frankfurter Zeitung. Era de pe acum profund dezamăgit de realitatea politică și intelectuală a Republicii de la Weimar și își punea mari speranțe într-un post de corespondent permanent în capitala franceză. Însă nu i s-a împlinit dorința, cel puțin nu în acest fel. Pentru redactorii FZ, Joseph Roth era mai puțin potrivit pentru corespondența politică, din pricina orientării sale de stânga, drept care a și fost înlocuit, în mai 1926, cu jurnalistul Friedrich Sieburg. În realitate, era poate o opțiune mai degrabă financiară, pentru că nici măcar marele FZ nu-și putea permite să țină doi corespondenți într-un oraș aflat într-o din ce în ce mai mare recesiune economică.
În compensație pentru pierderea Parisului, lui Roth i s-au dat trei alte opțiuni, la Madrid, Roma sau Moscova, iar el a ales-o pe cea din urmă, asigurându-și în același timp patronii că, spre deosebire de alți călători prin Rusia, nu nutrește niciun fel de afecțiune pentru țară sau pentru sovietici. Deși nu împărtășea cu alți „călători”—de pildă, Egon Erwin Kisch, Ernst Toller sau Manfred Georg, toți membri devotați ai KPD-ului german—sentimentele, Roth a fost impresionat în prima parte a șederii sale de unele inovații ale Revoluției bolșevice. Era în special entuziasmat de trâmbițata autonomie a naționalităților și de situația evreilor ca minoritate națională. Chiar și așa, date fiind discrepanțele dintre teoria politică și practica socială în Rusia sovietică, entuziasmul s-a transformat curând în dezamăgire, iar reportajele lui depun mărturie. Scurta aventură jurnalistică a lui Joseph Roth în Rusia a reprezentat și ruptura sa finală cu marxismul. Tot după călătoria în Rusia sovietelor avea să declare că nu s-a simțit nicicând mai european, mai mediteraneean, mai roman, catolic, umanist și mai om al Renașterii, și că se simte norocos, pentru că aventura rusă i-a dat posibilitatea să se descopere.
Recunoașterea sa ca romancier a venit abia în 1930, odată cu publicarea romanului Iov (cartea preferată a Marlenei Dietrich), tradus în mai multe limbi. Apoi, în 1932, apărea cel mai de succes roman al său, Marșul Lui Radetzky, în care, folosindu-se de povestea familiei aristocrate von Trotta, explica declinul și descompunerea acelei „kaiserlich und königlich”. Numai că, odată cu ascensiunea lui Hitler la putere și cunoscut el însuși ca adversar al național-socialiștilor, Roth a trebuit să părăsească Reich-ul german pentru totdeauna. Spre deosebire de alți autori de limbă germană care îl vedeau pe Führer ca pe un fenomen temporar și care nu doreau să-și strice relațiile cu editorii lor germani, Roth a înțeles de la început situația politică din Europa și a dedus consecințele. Așa se face că, pe la mijlocul lunii februarie 1933, îi scria prietenului său, Stefan Zweig, următoarele:
„Cred că îți este deja clar și ție că avem de-a face cu dezastre majore. În afara celor private—existența noastră literară și materială este distrusă—, totul duce către un nou război. Nu mai dau doi bani pe viața noastră. Am reușit să instaurăm barbaria. Să nu ai vreo iluzie. Iadul domnește”.
